Strategiile adoptate de către victimele violenței domestice în lipsa serviciilor de suport

Ana Rădulescu

CFCECAS 2019


Influenţa normelor şi a valorilor sociale este întâlnită în toată problematica violenţei. Fiecare societate are abordări specifice pentru identificarea violenţei şi pentru sancţionarea sau suportul pentru modificarea comportamentelor violente.

Percepţia socială a violenţei este importantă întrucât influenţează modul în care femeia înţelege consecinţele violenţei asupra propriei persoane şi asupra copiilor, dar și modul în care are acces la serviciile de suport. Totodată, percepţia socială a violenţei influenţează gradul de investiţie în dezvoltarea serviciilor de asistenţă (Jasinski, Williams, 1998).

Practica arătă faptul că semnalarea cazurilor de violenţă asupra femeii se face prea târziu, când apar deja consecinţele şi efectele negative asupra condiţiilor de viaţă şi de sănătate ale femeii şi ale copiilor.

Specialiştii susţin că sunt foarte rare cazurile în care femeile semnalează formele de violenţă care nu au consecinţe vizibile imediate, cum ar fi: poreclirea, insulta, pălmuirea, limitarea accesului la resurse. În majoritatea cazurilor care ajung la serviciile de asistenţă femeile, afirmă în cadrul consilierii că relaţia de violenţă a început cu episoade de violenţă verbală şi pălmuire sau îmbrâncire, după care treptat s-a ajuns la forme grave de abuz sau maltratare.

Această evoluţie a frecvenţei şi amplitudinii violenţei confirmă lipsa informaţiilor de care femeia are nevoie pentru a identifica din timp riscurile situaţiei în care se află şi de a răspunde într-un mod care să fie eficient în stoparea violenţei (Lambert, Firestone, 2000).

Răspunsul femeii la violenţă este variat, în funcţie de mai multe variabile, cum ar fi: percepţia violenţei, înţelegerea şi evaluarea subiectivă a riscului, existenţa serviciilor de specialitate în apropierea victimei, suportul comunităţii.

Studiile au arătat că femeile răspund în situaţii de risc într-un mod diferit. Răspunsul este generat pe de-o parte de capacitatea de înţelegere şi percepţie a violenţei, iar pe de altă parte de influenţa socială a mediului în care femeia trăieşte.

Construcţia, deseori întâlnită la femeile victime ale violenţei, « eu nu sunt o victimă», arată discrepanţa între riscul concret şi percepţia riscului. Cercetătorii apreciază că o cauză majoră a acestui fapt o constituie tendinţa femeii de a se distanţa de risc şi de a-şi imagina că ei nu i se poate întâmpla să se afle într-o asemenea situaţie, sau că violenţa partenerului a fost accidentală. Aceste modalităţi de răspuns sunt denumite în literatura de specialitate « erori cognitive », care acţionează ca mecanisme de apărare în cazul violenţei asupra femeii (Joffre, 1999).

Incapacitatea femeii victime a violenţei de a-şi evalua situaţia în care se află este, de asemenea, determinată de gradul victimizării. În majoritatea cazurilor, în demersul de păstrare a puterii şi controlului asupra victimei, partenerul violent asociază formele de violenţă fizică cu cele de violenţă psihologică; această asociere a formelor de violenţă au ca efect scăderea stimei şi a încrederii în sine, creşterea stării de confuzie a femeii asupra situaţiei în care se află şi neîncredere în acţiunile pe care le poate întreprinde.

Identificarea factorilor de risc care preced episoadele de violenţă, estimarea riscului de a fi victimă a violenţei partenerului şi înţelegerea modului de acţiune pot duce la prevenirea manifestării violente a partenerului. Specialiştii în evaluarea riscului consideră că primul pas pe care femeia îl face spre victimizare este incapacitatea identificării comportamentelor premergătoare episoadelor de violenţă şi lipsa cunoaşterii acțiunilor care pot duce la o schimbare a a acestor comportamente. Cercetările au arătat că femeile nu înţeleg întotdeauna riscurile la care sunt supuse sau fac o analiză incompletă a riscurilor şi în consecinţă dezvoltă strategii de salvare ineficiente, care în fapt pot amplifica riscul de abuz (Joffre, 1999).

Cazurile de violenţă în cuplu, care se păstrează la un grad tolerat de către comunitate, nu sunt niciodată semnalate. Deseori formele de violenţă verbală sau psihologică sunt considerate ca făcând parte din paternul comunicaţional al cuplului; pe parcursul istoriei de viaţă a cuplului se formează tipare sau modele de interacţiune ce conţin forme de violenţă care au consecinţe negative asupra condiţiilor de viaţă şi sănătate a ambilor parteneri şi a copiilor acestora. Sub influenţa unor factori de risc ce pot apare pe parcursul vieţii cuplului aceste forme de violenţă se pot agrava şi pot să se amplifice în forme mult mai grave.

Incapacitatea femeii de a recunoaşte comportamentele premergătoare episoadelor de violenţă severă, incapacitatea identificării factorilor de risc care au contribuit la manifestarea violenţei şi lipsa unei strategii de abordare eficientă duc la amplificarea riscului de producere a violenţei.

În România nu există date referitoare la gradul de limitare a accesului femeii la serviciile sociale sau la resurse sociale. Multe dintre femei încadrează acest comportament în registrul violenţei, dar nu-l identifică în contextul personal de viaţă. Limitarea resurselor nu este atribuită partenerului, ci stării de sărăcie care nu permite acoperirea necesităţilor. Femeile care se confruntă cu violenţa economică în cuplu nu identifică această formă ca violenţă din partea partenerului; în cele mai multe cazuri violenţa economică apare ca rezultat al stării de sărăcie, al insuficienţei resurselor şi al lipsei locurilor de muncă.

Conceptul de violenţă economică nu este foarte clar delimitat la nivelul gândirii comune. Semnificaţiile conceptului sunt umbrite de contextul economic particular cu care se confruntă fiecare familie. Preferinţele celor mai multe cupluri de a lăsa problema financiară pe seama administrării acesteia de către bărbat, precum şi resursele limitate care justifică imposibilitatea acoperirii necesităţilor, ajustează sensul termenului de violenţă economică. Conceptul de violenţă economică îşi pierde semnificaţiile prin asociere cu anumite contexte economice particulare şi cu modul de formulare a necesităţilor.

De ce rămân femeile într-o relaţie abuzivă?

Explorând varietatea răspunsurilor femeii la violenţă, întrebarea des utilizată de către cercetători este: de ce femeile au doar răspunsuri limitate la această situaţie şi rămân într-o relaţie periculoasă? Cei mai mulţi cercetători consideră că atâta vreme cât societatea nu creează un răspuns protectiv, legal şi practic la problematica violenței în relaţia de cuplu, nu ar trebui să presupunem sau să sugerăm că a rămâne alături de partenerul violent este un răspuns preferat al femeii (Starsoneck, Friedman, 1997). De asemenea, nu ar trebui să facem judecăţi asupra deciziei femeilor de a rămâne într-o relaţie până nu înţelegem dinamica şi felul în care ele fac faţă zilnic violenţei.

În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe explicaţii privind incapacitatea femeii de a părăsi o relaţie abuzivă: datorită traumei psihologice femeia devine incapabilă să găsească soluţii de ieşire din relaţia de victimizare; femeia are o personalitate dependentă de partenerul violent; în multe cazuri femeia continuă să rămână în relaţia abuzivă considerând că singura cauză a violenţei este incapacitatea ei de a construi şi menţine o relaţie; femeia are o personalitate patologică găsind în relaţia de violenţă împlinirea unor „nevoi” de natură patologică, în special în cazul femeilor care au fost abuzate în copilărie.

Dintre teoriile explicative privind modul de răspuns al femeii la violenţă, dezvoltate pe parcursul timpului, două teorii sunt predominante. Prima este teoria neputinţei învăţate; teoria dezvoltată de Walker (1979) explică, prin intermediul factorilor psihologici, atitudinea pasivă a femeii în faţa violenţei şi decizia femeii de a rămâne într-o relaţie abuzivă. Într-un studiu realizat pe un lot de 403 femei victime ale violenţei, Walker a descoperit că atunci când constantă că nici una dintre acţiunile întreprinse nu schimbă comportamentul violent al partenerului, femeia începe să îşi aprecieze acţiunile ca ineficiente şi se orientează tot mai mult spre asumarea unei incapacităţi personale în faţa violenţei; această ineficienţă este transferată şi la alte situaţii de viaţă şi în timp se instalează sentimentul de neputinţă şi pasivitate în acţiune. Percepţia neputinţei este amplificată atunci când persoanele din spaţiul social apropiat consideră femeia responsabilă de violenţă. Modelul terapeutic de explicare a neputinţei învăţate este apreciat de către mulţi cercetători ca fiind limitat, deoarece nu include factorii sociali, culturali sau economici care pot influenţa decizia femeii de a rămâne în relaţia abuzivă (Dobash, Dobash, 1992). Teoria neputinţei învăţate a fost infirmată de către mulţi cercetători; studiile ulterioare au confirmat că în orice situaţie de violenţă femeia nu este inactivă, ci elaborează diverse strategii de salvare; aplicarea şi consecinţele aplicării acestor strategii depind, însă, de factorii prezenţi în fiecare situaţie (Goodman, Dutton, Weinfurt, Cook, 2003). Cu toate acestea, ideea femeii inactive şi incapabile să acţioneze pentru a se ajuta a fost preluată de către terapeuţi şi este dezvoltată în cadrul tehnicilor de lucru cu victima (Dobash, Dobash, 1992).

Conceptul de neputinţa învăţată a fost utilizat şi ca sindromul femeii bătute. Mai recent termenul apare sub denumirea de tulburări postraumatice de stres (PTSD) formulă conceptuală folosită pentru a indica condiţiile psihologice rezultate din expunerea la traume severe. Deseori conceptele sindromul femeii bătute sau tulburări postraumatice de stres sunt folosite în Statele Unite în justiţie. În timp au fost aduse numeroase critici utilizării acestor concepte în special pentru că se consideră că termenul de sindromul femeii bătute nu reflectă realitatea experienţei femeii victime a violenţei în cuplu.

Specialiştii susţin că: (1) nu există un singur model de răspuns al femeii care se confruntă cu violenţa în cuplu, iar termenul este un stereotip care, potrivit rezultatelor cercetărilor publicate în ultimii ani, nu mai acoperă realitatea situaţiei femeii; (2) termenul este vag întrucât nu există un set de criterii care să definească sindromul femeii bătute; (3) termenul de tulburări postraumatice de stres nu este relevant pentru toate chestiunile legale privind situaţia femeii victime a violenţei în cuplu; (4) termenul de sindromul femeii bătute creează imaginea unei patologii, femeia fiind văzută într-o condiţie anormală, patologică (Dutton, 1996).

În opoziţie cu teoria neputinţei învăţate este teoria supravieţuirii. Teoria, dezvoltată în 1988 de către Gondolf şi Fisher, susţine că, în toate situaţiile de violenţă, femeia caută suport formal şi informal pentru a se salva, chiar dacă acţiunile ei nu au întotdeauna finalitate pozitivă în demersul de protecţie. Studiul a fost realizat de Gondolf şi Fisher pe un număr de 6.612 victime al violenţei în cuplu, aflate în adăposturile din Texas. Teoria explică mai multe tipuri de răspuns alese de către femei pentru a se salva din relaţia de abuz, incluzând indicatorii personali şi sociali care pot interveni. Prin includerea factorilor contextuali în modelul explicativ, teoria aduce o contribuţie majoră la înţelegerea răspunsului contextual al femeii la violenţă (Dutton, 1996; Goodman, Dutton, Weinfurt, Cook, 2003).

În ultimii ani, cercetătorii au abandonat limitarea explicaţiilor privind răspunsul femeii la violenţă la acţiunile individuale ale femeii. Cercetătorii aleg tot mai mult modelul ecologic de explicare a răspunsului la violenţă, care este bazat pe analiza contextuală a violenţei ce include deopotrivă factorii sociali şi individuali care pot interveni. Dutton (1996) arăta că abordarea contextuală a răspunsului femeii la violenţă nu este nouă în sfera explicaţiilor privind violenţa. În literatura de specialitate există suport teoretic pentru explicarea violenţei prin intermediul factorilor sociali şi individuali, cum ar fi: modelul interacţionist, teoria învăţării sociale sau teoria sistemului familiei.

Studiile realizate după 1990 de către Centrul Minnesota, Minnesota Center Against Violence & Abuz din cadrul Univerităţii Minnesota asupra strategiei de protecţie a femeii au arătat că întrebarea „de ce rămân femeile într-o relaţie abuzivă?” este limitativă şi nu reflectă realitatea situaţiei în care se află femeia victimă a violenţei. În cazul abuzului intervin o serie de factori culturali, sociali, psihologici şi economici de risc care afectează răspunsul femeii şi decizia ei de a se salva dintr-o relaţie abuzivă. Femeia abuzată este supusă unui set de riscuri de abuz dacă rămâne împreună cu partenerul abuziv, dar, de asemenea, este supusă unor riscuri mari dacă părăseşte relaţia.

Practica a arătat că relaţia dintre violenţă şi separare este complexă. Multe femei nu-şi părăsesc partenerul violent pentru că au fost ameninţate cu forme mai grave de violenţă. Sunt femei care se tem pentru siguranţa lor şi a copiilor sau prietenilor. Multe femei rămân într-o relaţie abuzivă pentru că speră să-şi poată ajuta partenerul să se schimbe (Fleury, Sullivan, Bybee, 2000).

Există situaţii în care părăsirea unei relaţii duce la încheierea episoadelor de violenţă, însă în multe cazuri separarea poate constitui începutul formelor extreme de violenţă. Finalizarea violenţei în urma separării de partenerul violent nu este confirmată în toate cazurile de violenţă; cele mai multe cazuri confirmă creşterea frecvenţei şi severităţii violenţei după separare.

Răspunsul femeii la violenţă este direct determinat de atitudinea socială faţă de violenţă şi de existenţa suportului formal şi informal pe care femeia îl poate solicita pentru a se salva din relaţia abuzivă. Analiza cazurilor de violenţă în cuplu au arătat că aspectele pe care femeia le evaluează înainte de părăsirea relaţiei sunt: posibilitatea de a găsi o locuinţă care să îi ofere protecţie faţă de partenerul violent; necesitatea resurselor financiare pentru asigurarea vieţii zilnice pentru ea şi copii, incluzând găsirea sau menţinerea unui loc de muncă; creşterea riscurilor de abuz după separare; suportul emoţional şi financiar necesar pentru creşterea copiilor. Un aspect important aici este informaţia pe care femeia o deţine despre suportul formal şi modul în care poate să îl solicite.

Găsirea unei locuinţe este un indicator puternic în evaluarea posibilităţii de separare şi menţinere a siguranţei femeii şi copiilor acesteia. Din cauza veniturilor mici, femeile victime ale violenţei în cuplu nu-şi pot cumpăra o casă după separare; cele mai multe femei, în încercarea de a se salva din relaţia abuzivă, se îndreaptă spre suportul informal căutând adăpost la familie sau prieteni. Puţine femei decid iniţial să se îndrepte spre adăposturi (când acestea sunt accesibile) şi aceasta deoarece adăposturile nu oferă o soluţie pe termen lung; cele mai multe adăposturi oferă un timp determinat de găzduire. Când suportul sistemului formal sau informal încetează sau eşuează, femeia se întoarce acasă sau alege să trăiască pe stradă. Relaţia dintre violenţa în familie şi creşterea numărului populaţiei străzii care solicită serviciile centrelor de zi şi de noapte a fost confirmată în analiza structurii populaţiei străzii din multe ţări. Astfel, într-o cercetare în Statele Unite, s-a constat că o categorie importantă de persoane care trăiesc pe stradă o constituie femeile care au părăsit locuinţa datorită violenţei partenerului; cele mai multe femei sunt însoţite de copii (Metraux, Culhane, 1999).

Riscul de a ajunge să trăiască pe stradă pentru femeia victimă a violenţei în cuplu nu este considerat de către toţi cercetătorii ca fiind generat direct de violenţă, ci de o abordare eronată a femeii în demersul de a părăsi relaţia abuzivă. Sunt cercetători care consideră că pierderea locuinţei de către victimele violenţei domestice se datorează unei administrări necorespunzătoare a problemei din partea victimei; cele mai multe persoane care au semnalat probleme de pierdere a locuinţei sunt cele care au apelat la sistemul informal (prieteni, familie, îndrumători spirituali) pentru a se salva din relaţia abuzivă (Baker, Cook, Norris, 2003). Aceste consideraţii sunt bazate însă pe capacitatea sistemului de protecţie de a asigura asistenţa femeii până când problemele legate de găsirea sau menţinerea unei locuinţe sunt rezolvate. Această modalitate de intervenţie orientată spre menţinerea victimelor în locuinţă este greu de implementat în multe state, întrucât intervin mai multe obstacole, cum ar fi: proceduri legale costisitoare şi îndelungate, riscul de a creşte gradul de abuz, lipsa programelor pentru agresor, etc.

Creşterea riscurilor de abuz după separare. Cercetările realizate au evidenţiat că părăsirea unei relaţii abuzive nu garantează reducerea sau eliminarea riscurilor femeii de a fi abuzată. Cercetătorii apreciază că o perioadă cu risc crescut de violenţă este aceea în care femeia părăseşte cuplul. În cele mai multe cazuri de separare femeile au semnalat faptul că partenerii au devenit mai agresivi. În această situaţie capacitatea specialiştilor de a asigura protecţie femeii este extrem de importantă (Ellis, 1987; Feld, Straus, 1990). Cercetătorii au confirmat că femeile care s-au separat de partenerii violenţi s-au aflat într-un risc mai mare de a fi ucise decât femeile care rămâneau în relaţia abuzivă. Uciderea femeii în aceste cazuri este o formă ultimă de menţinere sau de restaurare a controlului din partea partenerului (Fleury, Sullivan, Bybee, 2000).

Cercetările arată că violenţa asupra femeii continuă după separare în funcție de perioada pe care cuplul a parcurs-o de la începutul relaţiei cuplului până la primul episod de violenţă. Astfel, în cazul în care perioada de la începutul relaţiei cuplului până la primul episod de violenţă a fost mare, partenerul este mai motivat să menţină controlul asupra partenerei prin intermediul unei forme de violenţă. În caz contrar, dacă relaţia a fost scurtă până la începerea episoadelor violente, partenerul se simte mult mai confortabil să termine relaţia; el a investit puţin în relaţia de cuplu şi de aceea nevoia de a menţine controlul asupra femeii nu este mare (Fleury, Sullivan, Bybee, 2000).

Pentru multe femei părăsirea relaţiei abuzive poate să creeze noi riscuri sau să le amplifice pe cele care există deja. O situaţie cu risc crescut este aceea în care femeia continuă să rămână, după separare, în aceeaşi localitate cu agresorul. În cele mai multe situaţii femeile rămân, după separare în localitate, fapt ce sporeşte riscul de a recădea victimă a abuzurilor partenerului. Sunt cercetători care susţin că riscurile ar fi mai mici dacă s-ar reduce posibilităţile femeii de a reintra în contact cu partenerul violent. Acesta nu confirmă, însă, ipoteza că femeile sunt în siguranţă dacă, după separare, părăsesc localitatea. Mulţi bărbaţi care şi-au abuzat partenera de cuplu sunt dispuşi să călătorească la distanţe mari pentru a-şi menţine în continuare controlul asupra femeii (Fleury, Sullivan, Bybee, 2000)

Incapacitatea găsirii sau menţinerii locului de muncă. Studiile focalizate pe înţelegerea situaţiei femeii după părăsirea relaţiei abuzive arată că deseori femeile au o capacitate scăzută de a menţine locul de muncă sau de a căuta un loc nou de muncă. În ceea ce priveşte situaţia femeilor care au un loc de muncă, studiile au arătat că după părăsirea relaţiei abuzive femeile se confruntă cu probleme de sănătate, tulburări emoţionale sau consum de alcool, ceea ce afectează performanţele la locul de muncă sau chiar capacitatea de a menţine locul de muncă (Browne, Salomon, Bassuk, 1999). Multe femei îşi pierd locul de muncă, fie pentru că au o capacitate scăzută de a face faţă cerinţelor locului de muncă (din cauza sensibilităţii şi echilibrului emoţional), fie din cauza situaţiilor în care partenerul îşi continuă formele de abuz la locul de muncă al femeii (Bell, 2003).

O a doua categorie o constituie femeile care, datorită traumelor rezultate din experienţa abuzului, îşi pierd abilitatea de a trăi independent în comunitate; analiza cazurilor femeilor victime ale violenţei care au ajuns să trăiască pe străzi a arătat că, din cauza lipsei experienţei de a căuta sau avea un loc de muncă, dependenţei economice faţă de partenerul violent şi izolării sociale, femeile nu aveau abilităţi care să le permită administrarea eficientă a banilor, căutarea unei locuinţe sau căutarea unui loc de muncă (Gorde, Helfrich, Finlayson, 2004). Studiile realizate în Canada arătau că 43% dintre femeile victime ale violenţei au primit îngrijiri medicale şi 50% au fost nevoite să solicite zile libere de la serviciu (WHO, 2002)

Suportul financiar şi emoţional necesar în creşterea copiilor. Un alt aspect evaluat de către femeie este asigurarea existenţei în situaţia în care trebuie să plece împreună cu copiii. Cercetătorii au ajuns la concluzia că este mult mai uşor pentru o femeie să părăsească o relaţie abuzivă cu un partener cu care nu a avut copii. Femeile care au copii apreciază mai întâi nevoile de protecţie şi suportul financiar şi emoţional necesar în creşterea copiilor. Într-un studiu privind eforturile femeii de a proteja copii, Edleson (1996) aprecia că o treime dintre femeile investigate în Statele Unite au rămas cu partenerul violent datorită îngrijorărilor legate de creşterea copiilor; de asemenea, s-a constatat că femeile rămân cu partenerul violent pentru a avea suportul financiar necesar în creşterea copiilor, din cauza ameninţărilor cu abuzul copiilor sau din teama de a nu pierde custodia copiilor.

Analiza riscurilor imediate care pot apare determină deseori femeia să nu părăsească relaţia sau să se întoarcă acasă, renunţând la ideea de a avea o relaţie funcţională cu partenerul, dar de a avea un tată pentru copii (Bell, 2003). Acest model al femeii care nu părăseşte relaţia datorită interesului pentru creşterea copiilor este specific relaţiilor în care copii nu sunt victime ale abuzului tatălui. Femeia evaluează în această situaţie calitatea de tată pentru copii şi nu pe cea de partener de cuplu. În această situaţie specialiştii consideră că, după repetarea ciclurilor părăsirii locuinţei şi reîntoarcerilor la partenerul violent, cei doi parteneri se îndreaptă spre relaţii extraconjugale, continuându-şi responsabilităţile de părinţi pentru copii. Specialişti nu pot confirma încă dacă această îngrijire a copiilor, de către partenerul violent, este un mod de control asupra femeii. Analiza cazurilor de violenţă au arătat că multe femei au părăsit relaţia abuzivă atunci când au primit un suport extern minim pentru îngrijirea copiilor (Bell, 2003).

În România nu există cercetări centrate pe relaţia dintre strategia aleasă şi consecinţele acesteia asupra diminuării sau escaladării violenţei sau asupra calităţii vieţii femeii şi stării ei de sănătate. Cu atât mai puţin ştim dacă situaţiile în care femeia a ales să divorţeze din cauza violenţei soţului au dus la încetarea violenţei după separare.

Pe baza datelor privind apelarea serviciilor medicale sau identificarea cazurilor de violenţă între pacientele secţiilor de psihiatrie putem să estimăm că femeia a adoptat strategii de supravieţuire care le-a afectat sănătatea în timp. Putem doar să speculăm, pe baza teoriilor existente, că violenţa a fost menţinută în timp, iar capacitatea femeii de rezistenţă la violenţă a scăzut. Strategia de rezistenţă la violenţă poate menţine un nivel scăzut al gradului de violenţă şi poate diminua frecvenţa producerii violenţei, dar aceasta determină scăderea calităţii vieţii femeii (Gookind, Sullivan, Bybee, 2004).

Relaţia dintre violenţă şi strategia aleasă de către victimă

Datele sondajelor realizate în România arată că femeile adoptă întotdeauna o strategie de răspuns la violenţă în raport cu resursele sociale şi personale percepute. Femeile se angajează în diferite acţiuni pentru a se salva şi pentru a salva copii în situaţiile de escaladare a violenţei partenerului. Din datele existente reiese că, în lipsa alternativelor de suport a serviciilor de specialitate, femeile din România adoptă ca forme de răspuns la violenţă: (1) minimalizarea violenţei prin limitarea autonomiei personale şi a copiilor, (2) evitarea confruntării cu partenerul în momentul escaladării violenţei prin refugiul la cei apropiaţi, (3) adoptarea strategiilor de rezistenţă, (4) confruntare directă, (5) discuţia cu partenerul şi (6) separarea. Răspunsul ales de către femeie depinde pe de o parte de suportul pe care îl primeşte sau ştie că poate să îl ceară de la cei apropiaţi, iar pe de altă parte de forma de violenţă experimentată.

Deseori femeile vorbesc despre violenţă cu rudele sau colegele de serviciu, nefiind încă o practică a utilizării centrelor de consiliere psihologică pentru suport în aceste situaţii; o cincime dintre femei susţin că nu au nevoie de ajutor extern în aceste situaţii. Strategiile femeilor sunt adesea orientate spre dezvoltarea unui suport emoţional extern bazat pe împărtăşirea experienţelor personale celor apropiaţi.

Pentru identificarea suportului de care au nevoie femeile victime ale violenţei avem nevoie de studii care să analizeze paternul de răspuns al femeii la violenţă şi impactul acestui răspuns asupra diminuării, stopării sau escaladării violenţei.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Baker, C.K., Cook, S.L., & Norris, F.H., (2003), Domestic violence and Housing Problems. A contextual Analyses of Women’s Help-Seeking , Received Informal Support and Formal System Response, Violence Against Women, Sage Publication, nr. 7, p. 754-783
Bell, H., (2003), Cycles within Cycles. Domestic violence, Welfare, Low-Wage Work, Violence against women, Sage Publication, nr. 10, p. 1245-1262
Dobash, R. E., Dobash, R. P. (1992). Women, violence and social change. London: Routledge Dutton, M.A., (1996), Critique of “Battered Women Syndrome” Model, George Washington University, National Electronic Network on Violence against women.
Edleson, J. L., (1996), Let’s Get Out; I Can’t Stand It Here Anymore în Sipe, B., & Hall, E.J., I am not your victim. Anatomy of Domestic Violence, Sage Publication, Inc. 1996
Ellis, D. (1987), Postseparation woman abuse: The contribution of lawyers as “barracudas,” “advocates,” and “counselors, International Journal of Law and Psychiatry, nr. 10, p. 401-410
Fleury, R.E., Sullivan, C.M., Bybee, D.I., (2000), When Ending the Relationship does not end the Violence. Women’s Experiences of Violence by Former Partner, Violence against Women, Sage Publication, nr. 12, p. 1363-1383
Goodman, L., Dutton, M..A., Weinfurt, K., Cook, S., (2003), The Intimate Partner Violence Strategies Index. Development and Application, Violence Against Women, Sage Publication, nr. 2, p. 163-186
Gorde, Helfrich, Finlayson, (2004), Trauma Symptoms and Life Skill. Needs of Domestic Violence Victims, Journal of Interpersonal Violence, Sage Publication, nr. 6, p. 691-708
Jasinski, J.L., Williams, L.M., (1998), Partner Violence: A Comprehensive Review of 20 Years of Research, Sage Publications
Joffre, H., (1999), La Sociology du risk , Paris
Lambert, L.C., Firestone, J.M., (2000), Economic Context and Multiple Abuse Techniques, Violence against Women, Sage Publication, nr. 6, p. 49-67
Metraux, S., Culhane, D.P., (1999), Family Dynamics, Housing, and Recurring Homelessness Among Women in New York City Homeless Shelter, Journal of families Issues, nr. 3, p. 371-396
Starsoneck, L., Friedman, S., (1997) Tacking Exception to Asymmetrical Role-Taking Comparing Battered and No battered Women, Journal of the National Association of Social Work, nr. 1/1997, p. 113-114
Walker, L.E., (1979), The Bettered Women, New York, Harper and Row.